Straina de tine..

Singuratatea nu te face mai slab, ci te face mai puternic.Iti da sansa sa te cunosti, sa te redescoperi in fiecare particula cu care fuzionezi.Deziluzia in care mintea isi creeaza un propriu Univers, ferit de "cei ce vor", nu face nimic altceva decat sa te adanceasca.

Deseori, stau si ma intreb unde am gresit, unde inconstientul meu a zis "punct", nu-mi pot da seama unde Nemurirea a atins pamantul si s-a otravit.Stiam si credeam ca toti cei ce pot avea un vis, o dorinta o pot dobandi(sau nu).Cel ce programeaza totul, primeste e-mail si, citindu-l, te conecteaza la reteaua Lui de minuni si iti indeplineste cerinta.Alteori, cerintele cresc si El nu face decat sa dea un Upgrade si totul va fi perfect in legile pamantene.Dar nu, nu este asa, soft-ul lui este invechit, Vechiul Testament inca nu e inlocuit pe promter, "inaripatii" uita sa mai zboare in jurul fiecaruia, asa ca nu doar eu sunt fara duh, ci poti fi si tu in locul meu.

Daca ar fi cazul sa ma gandesc unde am gresit, nu pot sa dau un raspuns clar, caci cretinismul de care am dat dovada amandoi exprima lasitatea suprema.Nici cei mai mediocrii oameni nu puteau sa fie mai intristati de atat, mai primitivi decat am fost noi.Grotescul a ascuns sentimente, care prin esenta noastra nu ne-a dat voie sa ne aliniem.Am uitat sa fim asa cum vrem pentru ceilalti, sa uitam de noi si sa le redam ceva ce le apartine, va apartine tuturor.

Oricum, singuratatea in care eu ma scald nu e pura.E imbacstia de tot felul de "gunoaie", dar pe care usor le asimilez, uitand ca exista.Cel putin eu stiu sa tac si sa ma ascult.Tu nu stii nici sa vorbesti.

Inima nu zice "Vreau acasa!", pasii nu calca usor pe urmele lasate, ci se avanta ademenitor spre dealurile ce doar le vezi si vrei sa le atingi.Privirea nu mi se incetoseaza, lacrimi nu mai cad lin, ci curg siroaie, valuri spumoase pe obrazul meu, rostogolindu-se stropi mari sarati precum oceanul, pe gat in jos, atingandu-mi bluza..udandu-mi-o.Ochii nu mai au sclipirea ce o aveau atunci cand se oglindeau in ochii tai, si nu mai privesc abisal cand buzele tale se deschideau si se inchideau haotic. Urechile mele nu se mai apleaca, la vorbele tale..ci pur si simplu stau in genunchi si ar vrea si ele sa-ti "vorbeasca", impropriu spus, dar simt cum timpanul nu mai poate asimila niciun cuvant pe care mi-l spui. Ma arde tot..ma arde..Sufla, ca ma arde!E o rana ce am deschis-o eu..Stau si vorbesc cu singuratatea mea :"Cand ai de gand sa pleci?" Raspuns:"Cel putin..niciodata."
Si brusc, buzele mele s-au sigilat, si totul s-a inchis in sine, iar eu privind mai gol ca niciodata, am ramas ... straina de tine ...